gradinita Tesori din iasi

Cum motivăm copiii în sistemul Montessori

Când vorbim de motivație în pedagogia Montessori, practic vorbim despre diferența dintre motivația intrinsecă (interioară, auto-indusă) și motivația extrinsecă (externă, condiționată de un factor din afara propriei persoane).

După cum poate intuiți, educația Montessori cultivă educația intrinsecă (dorința naturală a copilului de a învăța), în timp ce sistemul educațional clasic aplică un set de factori motivatori extrinseci, pozitivi sau negativi: note, calificative, steluțe, laude, diplome, premii, recompense și, de cealaltă parte, pedepse, critici, amenințări, comparații cu ceilalți.

La început poate părea bizar că în grădinițile și școlile Montessori copiii nu sunt ”împinși de la spate”, încurajați sau sancționați să facă ce li se spune. Suntem generații întregi de adulți care am fost obișnuiți cu motivația extrinsecă și am dobândit convingerea că un copil nu va face singur ceea ce trebuie, decât dacă primește impulsuri din exterior; acestea iau, în general, forma notelor bune sau rele și a pedepselor (motivație pentru a nu mai greși, a fi mai atent, a munci mai mult, a învăța mai bine etc.).

Totuși, ce este motivația?

În ” Dicționar de psihologie socială” din 1981, la pagina 148, motivația este definită ca un ”concept fundamental în psihologie și, în genere în științele despre om, exprimând faptul că la baza conduitei umane se află întotdeauna un ansamblu de mobiluri – trebuințe, tendințe, afecte, interese, intenții, idealuri – care susțin realizarea anumitor acțiuni, fapte, atitudini.”

În neuroștiință, motivația este considerată un ”produs al sistemului limbic”, o stare înnăscută, care se derulează după niște motivatori prestabiliți, pe care căutăm să îi satisfacem prin diferite strategii învățate, în funcție de experiențele trăite. Mai concret, când vine vorba de motivație, creierul mamiferelor secretă dopamină – un neurotransmițător responsabil de starea de bine. Când simțim lipsa motivației, înseamnă că, pe de o parte, dopamina este absentă  (lipsesc stimulii interni sau externi care să o genereze) sau sunt secretați hormoni ai stresului, cortizol și adrenalină, care inhibă starea de motivație.

Cu alte cuvinte, experiențele plăcute și momentele în care este stimulată secreția de dopamină lasă să se manifeste starea înnăscută de motivație, în timp ce stresul o inhibă. Așadar, este eronată presupunerea că o persoană se va simți mai motivată să performeze dacă este, de exemplu, criticată, amenințată sau pedepsită (experiențe generatoare de adrenalină și cortizol).

Cum spuneam, starea de motivație este ”întipărită” în sistemul limbic, acea parte a creierului pe care o avem în comun cu toate mamiferele. Tot în comun avem și patru mari factori care ne determină (motivează), ca mamifere, să acționăm pentru a ne satisface nevoi de bază: siguranța, statutul, reproducerea și autonomia.

Ceea ce și Maria Montessori a descoperit în secolul trecut, întărit de descoperiri științifice din ani mai recenți, este că motivația de a învăța este o trăsătură înnăscută a copiilor. Dacă observăm bebelușii, vedem cum singuri învață să se rostogolească, ridice, să articuleze sunete sau să zâmbească. Nu îi învață sau motivează nimeni prin recompense, laude sau premii. Dacă este să ne gândim la teoria celor patru factori motivatori, putem deduce că autonomia și statutul sunt cei care îi ”împing” să se miște și să comunice singuri.

Totuși, de ce vedem copii care ”trebuie împinși de la spate”, dacă motivația de a învăța le este naturală? De ce în pedagogia Montessori alegem să cultivăm o motivație intrinsecă și nu apelăm la note, recompense și laude?

La prima întrebare răspunsul este că acei copii au învățat să fie motivați de factori externi, pornirea intrinsecă le-a fost inhibată, iar ei nu simt că trebuie să performeze pentru ei înșiși, ci pentru părinți sau profesori. O astfel de impulsionare are efect doar pe termen scurt. Imediat ce se va elibera de presiune, copilul nu va mai alege activitatea pe care a experimentat-o sub stres. La fel se va simți demotivat și în absența unor validări externe sau le va căuta în moduri care mai mult îl vor afecta. Astfel apare răspunsul și la a doua întrebare: pentru că motivația interioară este cea de durată și conduce copilul către un adult curios și dornic să învețe, să se dezvolte pe tot parcursul vieții sale.

Am aflat ce este motivația și de ce o alegem pe cea intrinsecă în pedagogia Montessori, acum să descoperim și cum o cultivăm, concret.

Accent pe proces, nu pe rezultat

Pedagogii Montessori nu vor spune copilului ”Bravo! Ce proiect frumos ai făcut” (remarcă ce validează doar rezultatul final și exprimă o preferință a adultului), ci ”Am văzut că ai muncit mult la ultima parte. Cum te simți acum, când ai terminat?”. Această apreciere are efect multiplu: îi confirmă copilului că efortul său a fost recunoscut (cineva a observat că am muncit) și îl ghidează să se uite în interior la satisfacția lucrului dus la bun sfârșit. Copilul se simte motivat de proces, de lucrul efectiv și, pe viitor, va căuta să repete experiența în alte proiecte.

Mediu pregătit care motivează

Mediul pregătit Montessori este gândit în așa fel încât să dezvolte în copii independența, coordonarea, ordinea și concentrarea. Copiii se simt motivați să învețe pentru că se află într-un mediu care este pregătit și disponibil pentru asta. Cu cât este mai ordonat și plăcut vizual, cu materiale care îi atrag, cu atât motivația lor naturală se manifestă mai liber. În termeni neuroștiințifici, un astfel de mediu favorizează secreția de dopamină, responsabilă, printre altele, și de motivație.

Materiale auto-corectoare

Materialele Montessori sunt nu doar atractive, stimulând curiozitatea naturală a copiilor, ci și gândite să îi ajute să descopere singuri erorile și să le corecteze. Începând de la vârstele cele mai mici, copiii descoperă singuri, de exemplu, dacă formele de lemn pe care le-au așezat într-un anumit fel nu încap în cutia special construită. Își dau singuri seama că trebuie să încerce o altă abordare și încearcă până reușesc. Neîntrerupți și fără ca altcineva să facă în locul lor ”pentru că tu nu poți/ nu știi cum”. În lipsa unor intervenții externe, cei mici se automotivează să încerce singuri până reușesc. Iar atunci satisfacția este suficient de mare încât să îi încurajeze și în alte momente să nu renunțe dacă nu reușesc din prima.

Autonomia

Unul din principalii factori motivatori, autonomia este și unul din elementele de bază ale educației Montessori. Lăsăm copiii să-și asculte și să-și urmeze interesele, să aleagă ce activități fac și cum, cu ce materiale vor să lucreze și cu cine. Faptul de a lucra pe ceea ce îi interesează și în propriul ritm le cultivă motivația înnăscută și asigură că și pe viitor se vor dezvolta pe acele direcții care îi pasionează, fără nevoia unor validări sau motivări externe efemere.

Cooperarea

Suntem construiți să interacționăm și să funcționăm în relație cu semenii noștri. Statutul în interiorul grupurilor din care facem parte este un factor motivator important. În mediul Montessori încurajăm copiii să colaboreze, să învețe unii de la alții. Lucrând în grupe mixte de vârstă, învață să accepte diversitatea și să se simtă acceptați și respectați. Copiii ”predau” lecții colegilor, ceea ce le sporește motivația pentru că acumulează cunoștințele din perspectiva unui statut valoros. Se simt luați în serios, importanți și responsabili pentru informațiile transmise colegilor, indiferent dacă sunt mai mici sau mai mari. Așadar, motivația este o abilitate înnăscută pe care pedagogia Montessori o cultivă, ghidând copiii să își găsească satisfacția în interiorul lor, în munca pe care o depun, în plăcerea descoperirii și învățării de lucruri noi și în calitatea relațiile pe care le leagă.

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *