La începutul carierei sale, Maria Montessori a realizat un exercițiu pedagogic cu aproape 60 de copii ai unor muncitori dintr-un cartier al Romei. A aplicat principiile și exercițiile deprinse pe parcursul studiilor și lucrului cu copiii cu dificultăți de învățare și a constatat ceva remarcabil: copiii au capacitatea de a lucra în ordine și liniște, fără să fie necesare intervenții speciale din partea pedagogilor. Modul în care s-au comportat copiii cu vârste între 3 și 7 ani din clasa primei Casa dei Bambini a atras atenția specialiștilor italieni și internaționali, care au observat, uimiți, cât de liniștiți și concentrat au lucrat copiii lăsați, aparent liberi să facă ce doreau.
Însăși Maria Montessori povestea:
”Urmându-și un fel de ghid internt, (copiii) și-au găsit singuri ocupație cu diferite activități care le aduceau, fiecăruia, bucurie și liniște, iar apoi încă ceva a reieșit, ceva ce nu mai fusese cunoscut în rândul copiilor, o disciplină spontană. Acest fapt i-a uimit pe vizitatori chiar mai mult decât îi mirase avântul în scriere; copiii se plimbau de colo-colo, căutându-și de lucru într-o manieră liberă, fiecare concentrat pe o activitate diferită. Totuși, întregul grup părea să se afle într-o disciplină perfectă. Așadar, problema a fost rezolvată: pentru a obține disciplină, oferă libertate.”
Maria Montessori, Educația pentru o Lume Nouă
Cum înțelegem disciplina și cum ar trebui să o înțelegem
Pentru majoritatea adulților, disciplina echivalează cu strictețe în respectarea unor reguli impuse și pedepsirea abaterilor, a comportamentelor nedorite. Un copil disciplinat, în accepțiune tradițională, este un copil care stă liniștit pe loc, nu vorbește decât întrebat, nu se mișcă până nu i se spune, face doar ce i se cere. Deși pare o exagerare, cu siguranță puteți identifica numeroase astfel de exemple atât în jur, cât și din propria copilărie. Doar amintirea orelor din școala primară sau de la grădiniță, când multora ni se impunea să stăm nemișcați pe scaun, cu mâinile la spate, timp de câte o oră, este un exemplu grăitor despre cum este percepută disciplina în cultura și societatea noastră.
De cealaltă parte, faptul că pedagogia Montessori încurajează independența copiilor, mișcarea liberă în clasă, libertatea de a alege și a-și urma propriile nevoi poate stârni îngrijorare în rândul unor adulți. Auzind doar enumerate aceste principii își pot imagina o clasă plină de copii alergând haotic, țipând și aruncând obiecte, izbindu-se unii de alții. Scene rupte din filme, sau de pe holurile școlilor în pauze. Nimic mai departe de adevăr.
Deși poate părea greu de crezut, libertatea și disciplina nu se exclud, ci co-există; mai mult, se condiționează, așa cum a observat și subliniat Maria Montessori. În orice clasă în care se aplică metoda Montessori veți observa congruența între cele două coordonate.
Înainte să explicăm modul în care copiii învață să fie disciplinați conform principiilor Montessori, este important de subliniat sensul cuvântului disciplină. Definit ca ”ordine” sau ”totalitate de reguli de comportare și de ordine obligatorii pentru membrii unei colectivități” (DEX ’09), cuvântul ”disciplină” își are originea în limba latină în ”discipulus” = elev sau ”disciplina” = instruire. Așadar, sensul pe care îl încorporează acest cuvânt pe care noi, în prezent, îl percepem legat de ordine, reguli și obligativitate, este de ”învățare”. Cu alte cuvinte, când vorbim de disciplină accentul ar trebui pus pe procesul natural de învățare, de deprindere a unor bune obiceiuri, mai mult decât pe impunere, reguli stricte și pedeapsă.
Chiar și noi, ca adulți, când spunem că ar trebui să dobândim disciplină în stilul de viață, ne referim la deprinderea unor bune obiceiuri în ceea ce privește alimentația, sportul, orele de culcare, consumul de social media etc. De fapt trecem printr-un proces în care învățăm cum să adoptăm noi obiceiuri și să renunțăm la cele care nu aduc beneficii cu ajutorul unor tehnici și instrumente diferite. La fel este abordată disciplina și în pedagogia Montessori: învățarea unor bune obiceiuri care să îi sprijine pe copii în munca lor și relaționarea cu ceilalți, având la îndemână diverse tehnici, instrumente și sprijinul permanent al pedagogilor cu rol de ghid, nu de autoritate care pedepsește.
Cauzele comportamentelor negative care necesită ”disciplinare”
Este important și să înțelegem ce stă la baza acelor comportamente ale copiilor ce ne duc cu gândul la ”lipsă de disciplină” atunci când îi vedem într-o clasă sau un spațiu de joacă.
Unele comportamente care deranjează pot fi modul celui mic de a testa dacă regulile trasate chiar sunt obligatorii, sau pot fi ”ocolite”. ”Chiar se întâmplă ceva dacă nu pun materialul de lucru la loc? Sau dacă nu mă spăl pe mâini?” Rolul pedagogului este să observe și să repete regula, asigurându-se că este îndeplinit comportamentul dorit și că este înțeleasă consecința (”ceilalți colegi nu vor putea lucra” sau ”poți introduce microbi în organism și ar putea să te doară burta”).
Atunci când regulile sunt neclare pentru copii sau comportamentul așteptat de la ei este peste puterile lor, gestul natural va fi să nu facă ce li se spune. Nu din lipsă de respect sau cu rea intenție, ci pur și simplu pentru că nu pot altfel. Este necesar ca adultul să verifice cât de bine a fost înțeleasă regula, motivul din spatele ei și dacă ceea ce se așteaptă de la copii este în acord cu nivelul său de dezvoltare. De exemplu, este foarte improbabil ca un copil de 6 ani să stea absolut nemișcat o oră întreagă în absența unui stimul care să îl captiveze și pe care să se concentreze cu interes.
Unii copii, dacă nu au altă opțiune pentru a-și exercita independența și a-și manifesta personalitatea, vor recurge la comportamente negative ca ”supapă” pentru această nevoie firească. Rolul adultului este să îi creeze cât mai multe ocazii să își manifeste propriile preferințe și nevoi, într-un cadru sigur și prin comportamente care nu îi afectează pe ceilalți. Dacă un copil vrea să se încalțe cu o șosetă de o culoare și una de altă culoare, este modul lui de a-și manifesta creativitatea, nu un comportament dăunător. În lipsa acestei libertăți, ar putea găsi alte metode de a se manifesta creativ, mult mai neplăcute pentru cei din jur sau spațiul în care se află (de exemplu pete de vopsea pe pereți).
Atunci când sunt obosiți, flâmânzi, plictisiți sau chiar se simt rău, unii copii se manifestă în moduri indezirabile. Sunt irascibili, gălăgioși sau necooperanți. Este o consecință firească a stării fizice de disconfort, pe care nu știu cum să o manifeste altfel, nici cum să o controleze. Misiunea adultului este să identifice, mai întâi, dacă este vorba despre o astfel de stare, să rezolve nevoia primară a copilului și să explice de ce modul în care s-a comportat nu este de dorit pe viitor, oferind și alternative pozitive pentru satisfacerea acelei nevoi: să ceară o gustare dacă simte foame, să ceară ajutor în a găsi o activitate interesantă dacă se simte plictisit, să spună ce îl doare sau jenează pentru a găsi o soluție, să ia o pauză pentru a se odihni.
Dacă, în trecut, copilul a primit atenție atunci când a avut un comportament negativ (chiar și sub forma unei pedepse sau dacă a fost certat), el a învățat destul de repede că este un mod valabil pentru a căpăta atenția adulților. Această conexiune găsește un sol fertil la copiii care nu beneficiază de atenția de care au nevoie de la adulții relevanți din viața lor, într-o manieră pozitivă și care să îi facă să se simtă în siguranță, iubiți și valoroși. De aceea, în pedagogia Montessori, fiecărui copil i se acordă timp și atenție individual, prin discuții unu-la-unu și feedback personalizat. În acest fel pedagogii transmit copiilor că sunt importanți, văzuți și auziți, și fiecare personalitate este valoroasă, demnă de luat în seamă.
Unele comportamente ”indisciplinate” pot fi rezultatul mimetismului: copiii replică ceea ce au văzut la adulții din jurul lor. În mediul pregătit Montessori pedagogii sunt, în primul rând, exemplu de comportament pozitiv. Au grijă ca ei să fie primii care respectă regulile și aplică acele comportamente pe care le așteaptă de la cei mici.
Principiile care ghidează disciplina în pedagogia Montessori
Libertate în limite de siguranță
Libertatea pe care copiii o au într-un mediu pregătit Montessori nu înseamnă că pot face absolut ce și unde vor. Este o libertate ghidată. Spațiul, în sine, este gândit în așa fel încât să nu pună copiii în nici un fel în pericol atunci când se mișcă în perimetrul clasei, grădiniței sau școlii. Toate obiectele și materialele sunt construite pentru a fi cât mai la îndemâna copiilor.
Consecința: copiii nu trăiesc frustrarea prea multor limitări fizice (nu ajung la obiectele pe care le doresc sau nu se pot deplasa nicăieri), deci nu simt nevoia să se manifeste agresiv sau zgomotos. Faptul că pot alege activitățile care îi interesează are un dublu efect: elimină frustrarea și furia (de a face ceva ce nu-și doresc) și îi motivează să se concentreze pe subiectul de interes și să lucreze liniștiți.
Avem grijă unii de ceilalți
În pedagogia Montessori, grija pentru ceilalți și pentru mediul în care trăim au mare importanță. Cei mici sunt învățați de foarte devreme că adulții au grijă de ei, iar ei, la rândul lor, trebuie să aibă grijă nu doar de colegii lor, ci și de plante, animale, insecte sau să păstreze clasa curată și ordonată.
Ca rezultat, atunci când adulții le cer să respecte anumite reguli sau să adopte un anumit comportament, subliniază consecința pozitivă asupra celor din jur și a spațiului. Pentru aceasta, frazele de tipul ”dacă……. atunci” sunt un instrument foarte util. ”Dacă pui materialul cu care ai lucrat la loc, atunci și colegii tăi vor putea lucra cu el când își doresc.” Sau ”Dacă ții vasul cu apă cu amândouă mâinile, atunci nu vei vărsa apă pe jos și clasa rămâne curată”.
Spiritul grijii pentru ceilalți scade șansele ”luptelor de putere” care pot duce la comportamente nedorite, agresivitate și haos. Fiecare copil primește, individual, atenția de care are nevoie; în consecință, cei mici nu încearcă să atragă atenția prin atitudini care să deranjeze pe cei din jur. Mai mult, cei mici învață că atenția primită este rezultatul unui comportament pozitiv: ajutorul dat unui coleg, progresul într-o activitate etc.
Respect reciproc
Respectul pentru copii este în centrul pedagogiei Montessori și are rol de ”busolă” în a modela și atitudinea copiilor în clasă. Atunci când manifestăm respect , avem grijă să nu jenăm, prin acțiunile noastre, pe cei de lângă noi sau să deteriorăm mediul în care ne aflăm. Pedagogii tratează copiii ca persoane cu nevoi și personalități unice. Folosesc un ton calm, blând, chiar și atunci când li se explică ce nu au făcut corect. Oferă ocazia copiilor să-și trăiască emoțiile și îi învață cum să-și controleze reacțiile astfel încât să nu deranjeze pe ceilalți.
De exemplu, când un copil își manifestă furia și devine agresiv cu alți copii, este preluat de pedagog și condus pe un scaun, la distanță de grup. Dacă se simte furios, învață să respire și să numere până la 10 pentru a se calma. O dată ce s-a liniștit, este ghidat să își dea seama de motivul pentru care s-a comportat în acel mod și cum altfel ar fi putut rezolva problema, fără să supere pe colegi. Copiii care învață de mici să caute rezolvări la diferitele probleme și situații de viață devin mult mai încrezători, independenți și responsabili.
Pedagogii Montessori nu aplică pedepse, ci folosesc explicații clare, simple și cu accent pe consecință, pentru a modela atitudinea copiilor în clasă și în afara mediului Montessori.
Așadar, disciplina observată în mediul pregătit Montessori nu este o acțiune impusă, care să presupună severitate și un sistem de pedepse. Este rezultatul natural al comportamentului plin de respect, blândețe și afecțiune față de personalitățile unice ale copiilor. Copiii se comportă, în mod firesc, cu calm și grijă pentru că se simt valoroși, luați în seamă, liberi să se exprime și să învețe în ritmul propriu, având la îndemână tehnici și instrumente cu care să-și echilibreze emoțiile atunci când îi copleșesc.
